A’ nu-s… natural

Mai are vreun rost inca unul care scrie despre sentimentul de lehamite creat de show-urile politice de la TV. Nu cred, dar imi produc atat de mult rau, este un bruiaj atat de mare incat daca nu-l scuip va ramane in mine. Si nu este vorba doar de TV ci si de ziare, Internet, etc.
Oare se poate da o lege impotriva raului, a cuvintelor urate, a urii?!
Sa fim lamuriti, cuvinte urate nu inseamna cele fara perdea, sunt cele pline de minciuna sau rautate gratuita, cele care cad peste tine, ascultator sau cititor pasiv, ca niste ghiulele. Nu le poti evita, sunt atat de mari incat, chiar daca tu crezi ca nu te ating, iti dai seama intr-o zi, ca le stii, ca te-au atins si chiar te-au ranit.
Am ascultat o vorba a lui Lazarov, acum dupa moarte, care mi-a placut foarte mult si ar trebui sa apara tot timpul pe ecran: telecomanda este o arma de aparare. Din pacate nu ai cum s-o folosesti decat prin butonul de inchidere.
Am incercat in ultimul timp sa evit, sa ma uit doar pe Discovery, si pe programele de muzica. Singurul lucru pe care l-am obtinut a fost sa ma simt pe alta lume, agresivitatea nu s-a diminuat. Oare daca as continua sa evit si sa pledez si catre altii sa nu mai citim ziare, sa nu mai urmarim TV, se va diminua cu agresivitatea vizuala, verbala, in toate aspectele mai grosolan prezentata sau mai parsiv?
Partea proasta este ca si cei din jur au devenit mai agresivi, iar asta nu tine decat de educatie, poate si de “tumorile” trecutului.
Ii privesc pe multi, urasc, reproduc cu o satisfactie a urii demna de alte cauze mai bune rautati despre oameni pe care nu-i cunosc, cu care nu impart de fapt nici un interes si totusi ii urasc. Urasc degeaba si asta nu pot intelege. Este impotriva naturii umane, impotriva oricarui instinct de conservare a energiei, a oricarei legi a fizicii.

Uneori ma gandesc ca tara asta, despre care multi cred ca este Buricul Pamantului este de fapt un imens Anus impotriva naturii.

Dimineata sparta

As vrea sa ma pot bucura de ziua de azi ca s-a mai racorit, as vrea sa ma pot bucura de copilul meu ca s-a cumintit, as vrea sa ma pot bucura de sotul meu ca…
Dar nu pot sa-mi cladesc un zambet pe fata. De fapt nu mai pot sa fac nimic. A, totusi ceva mai fac: citesc povesti de copilasi.
Ma trezesc dimineata, de fapt corpul meu se ridica anevoie din pat iar eu parca sunt undeva pe afara si incerc sa-i dau un branci sa se ridice. Ochii mei nu se vor deschisi, pleoapele imi atarna tot mai grele. Si asa am doar doua fante acum sunt acoperite si alea de pungi. Ma tarasc cu greu ies pe usa intru pe usa (baia este vis-a-vis). Ridic capacul. ma asez. E rece, imi vine mai tare, ma pis. Privesc pe usa deschisa la jumatatea pe care am lasat-o in pat. Ridic chilotii, las chilotii- fac dus rapid sa nu ma prind ca apa este rece, sa nu ma trezesc. Ma spal pe fata, trec rapid si dintii. Apoi, ca sa am dintii cat mai albi imi iau cafeaua in buda sa-mi construiesc masca, sa acopar dezgustul pentru o noua zi de munca.
Arunc hainele pe mineurc pe tocuri si cobor in statie. Troleul vine, eu plec. cu el. Pun casti desi nu pot auzi nimic, deschid o carte desi nu vad nici o litera. Oftalmologul a zis ca nu am probleme, poate ceva din cauza varstei, dar… Cobor automat in statie. Vad semnele de circulatie acoperite cu pungi si tiganca din colt, cu flori. Pe aici trebuie si nu am intarziat, repereaza creierasul.
Ajung, vad cladirea, fata mea cade pe sub masca, intru in cladire, pute, dar este mirosul meu si al intregii cladiri. Intru in birou – pute. Suntem doar eu colegii mei, picioarele noastre, wc-ul care refuleaza de vis-a-vis (se pare ca am bafta sa traiesc fata in fata cu WC-urile), gandurile noastre, etc.
Ma asez la birou, deschid computerul, ies sa ma spal de maini, imi iau cana sa-mi fac cafea, ma izbesc de butoiul gol.

Au vreun rost toate astea?! Unde sunt eu in toate astea?!
Sufletul meu si mintea mea sunt undeva acasa si incearca sa-l priveasca pe copilul care a ramas sa doarma linistit.